Claudia Băluță

Nu mai întreb durerea

Nu mai întreb sufletul ce mai vrea,

Îl las să stea cuminte, într-un ungher,

Că dacă-i dau cuvânt, el va striga,

Nu ar dori ca să mai stea stingher.

Sunt femeie, port furtuni sub pleoape,

Dar le ascund sub pași și sub surâs,

Că nu oricare lacrimă se poate

Lăsa să curgă liber, nepermis.

Aș fi putut să scriu despre lumină,

Despre un drum curat, fără trecut,

Dar gândul meu e ca o rană fină,

Se-ntoarce iar la ce n-a spus, stă mut.

La geam se-așază seara, încetinit,

Cu mâini de umbră peste pieptul meu,

Învăț să accept ce n-a mai revenit

Și să respir durerea tot mereu.

Nu cer nimic, nici milă, nici răspuns,

Doar timp să-mi leg tăcerea de cuvânt,

Că dorul, când e prea adânc ascuns,

Devine greu ca plumbul în pământ.

Am înțeles: nu tot ce doare spune,

Nu orice foc se stinge-n depărtări,

Unele inimi ard mocnit în lume,

Visând,cu ardoare primele iertări.

De-aceea scriu încet, fără revoltă,

Cu sufletul strâns cald, nu sfâșiat,

Tristețea mea, sub a cerului boltă,

La Dumnezeu, tăcut, a apelat.

Și dacă tac,să știți nu-i slăbiciune,

Ci un curaj ce nu mai are glas,

Că uneori, trăind pe o genune

Înveți să ții cerul pe umeri,ca “Atlas”.

Iar urma mea n-o caut pe pământ,

Ci-n inimi care bat in armonie

Durerea dusă demn până-n mormânt

Va face din lumină… poezie.

2.

Mare albastră

Dezleagă-mi pașii-n țărmurile tale

Și spală-mi numele în recea spumă,

Lasă-mi privirea printre scoici agale

Și gândul rău îneacă-l și mi-l curmă.

Leagănă-mă-n ape vii și cristaline,

Cu albastru fără margini,licărind,

Să-mi uit frica de adânc,pe valuri line

Să uit tristețea ce mi se așterne-n gând.

Îmbracă-mi doru-n valuri călătoare

Tu, sparge-l negreșit de-o stâncă simplă, 

Și fă-l nisip, c-o să-ți rămân datoare,

Cu tot ce-n viață apoi mi se-ntâmplă.

Aprinde-mi luna larg în noaptea adâncă

Ca far pentru tăcere,să vegheze

Să îmi păstrez speranța vie încă

Ca gândul meu curat să privegheze.

Și poartă-mi pașii pe nisip fierbinte

Cu dorul zilelor ce au trecut 

3.

Pasiune

E iarnă, dar sub piele ard încet,

Mă cheamă trupul tău ca un păcat,

În fulgii reci respirul mi-e legat,

Iar dorul curge cald și indiscret.

Privirea ta dezbracă frigu-n grabă,

Mă sorbi din umbre, fără jurământ,

Iar gura ta-mi șoptește un cuvânt

Și noaptea lângă tine nu am grabă.

Ești focul care nu cere iertare,

Făptura ta frumoasă și de vis,

O simt profund, tăcut și interzis,

Ca o atingere ce nu dispare.

Când mâna ta m-atinge pe-nserat,

Se frânge iarna-n șoapte de femeie,

Iar pielea mea devine o idee,

Ce cere mângâierea în păcat.

Ca luna plină peste trupuri reci,

Îmi ești dorință calmă și regală,

Cu trup vânjos, ispită viscerală,

Ce mă învață cum să nu mai pleci.

În glasul tău  topești-al nopții ger,

Mă strigi încet, ca și cum m-ai cunoaște,

Iar trupul meu răspunde fără șoapte,

Ca focul prins în carne de un fier.

De m-ai iubi în ierni ce o să vie

Ți-aș fi tăcere caldă și venin,

Un vers rostit pe buze, clandestin,

Scris lent pe trupul tău, nu pe hârtie.

4.

Primii fulgi 

Iar ninge peste lume blând, iubito, 

Și fulgi se pierd pe drum, ușor plutind; 

De s-ar opri un ceas, m-ar prinde-n gând 

Cu dorul tău ce-mi bate-n piept, nestăpânito. 

Peste neonul rece, noaptea stă să cadă, 

Și fulgii joacă-n cercuri luminoase, 

Ca amintiri ce dor și sunt sfioase, 

Ca ochii tăi ce nu mai vreau să vadă…

Și mă gândesc la ziua-ntâi, tăcută, 

Când chipul tău mi-a luminat cărarea; 

Mi-a dispărut din piept întreagă zarea, 

Rămas-am doar cu inima pierdută. 

Nu căuta prin străini fericirea 

Așa îmi spunea glasul tău o vreme, 

Dar eu tot merg prin noapte fără semne, 

Ca un pribeag ce-și duce amintirea. 

Iar primii fulgi revin, cu visul tău, 

Și se topesc pân’ pe pământul rece; 

Așa și dorul tău, vine și trece, 

Dar nu și focul ce l-ai pus în pieptul meu. 

Azi primii fulgi îmi par același vis, 

Aceeași clipă dulce,trecătoare,

Un dor ce-ar vrea să ningă iar, mai tare,

Pe drumul iernii care mi-e deschis. 

Claudia Băluță